Despărțire ..

Au trecut aproape 3 săptămâni de când nu mai suntem. Am devenit o jumătate căutând cealaltă jumătate. Ușor, îmi revin. Am trecut prin stări de anxietate, m-am pierdut in timp și spațiu, ma simt goală, dar sunt pe un drum spre necunoscut.

Noi femeile când suferim, ne descărcam complet de lacrimi. Ne consolăm in oamenii ce ne înconjoară, munca, petreceri, dar acasă pe perna ce doar ea ti-a șters lacrimile de fiecare data, te răscolește . Amintirile ce erau o data frumoase, îți rulează prin gânduri ca niște ghimpi.

Mi-am descărcat o aplicație de dating, in speranța ca voi găsi jumătatea ce mă v-a completa. Dar răsfoind printre alte suflete, te văd numai pe tine . Sufletul tău încă îmi e imprimat în inima. Încerc sa ma detașez, sa pornesc în noi destinații, dar singurul drum pe care îl accepta sufletul meu, e drumul spre tine. Cum as putea să închid repede un drum ce m-a dus pe culmile fericiri, ce m-a făcut sa simt ca trăiesc, apreciata și iubită așa cum sunt.

Cum să ma îndrept spre necunoscut? Nu e atât de ușor pe cât pare. E ca și cum ai greși o problema la matematica și trebuie să o iei de la început . Sa cauți necunoscutul pentru a rezolva problema, necesită mai întâi timp și vindecare, nu poți să intri cu bagajul din trecut în viata cuiva. Și eu am adunat multe in bagaj și îmi e greu sa ma lepăd de el.

Încerc spre rușinea mea, sa par puternica, țin capul sus și privesc înainte, dar unde, nu știu . In procesul vindecări, încerc să fiu atenta la detaliile ce mă definesc ca femeie. Mă aranjez, privind in oglinda masca falsă ce o pun pentru a intra in societate . Toți mă observ dinamică și plină de fericire. Dar vine un moment când nu mai poți să țipi, nu îți mai vine sa te contrazici și nu mai ai puterea să te cerți . Tot ce faci e să taci , să te uiți în gol și sa simți un amestec haotic de sentimente. Și aștept să urle liniștea mai tare, lacrimile să nu mai iasă , să ajung la limită , la momentul ăla când pur și simplu trebuie să renunți.